Ce mare lucru să lucrezi în echipă?! Când ai fost educat în spiritul lui tu trebuie să fii mai bun decât X și Y, să înveți mai bine decât ei, să iei note mai bune, să fii mai cuminte, sentimentul de permanentă competiție cu cei din jur a urcat pe cea mai înaltă treaptă. N-a fost niciodată vorba de echipă, ci de tine. Dacă pierdeai la un joc de cărți, era o tragedie. Cum să nu fii tu cel mai bun? În orice joc doar unul câștigă. Restul sunt învinși care trebuie să se rușineze de pierderea lor. Așa se face că nu ai agreat niciodată lucrul în echipă, nici în școală, când aveai de făcut proiecte, nici acum, la locul de muncă.
A face parte dintr-o echipă presupune să-ți pui cunoștințele și resursele la bătaie pentru interesul mai multora. Cum să faci asta, când tu ai învățat că interesul propriu trebuie să fie primar? Cui îi pasă de succesul echipei? Tu ești cel care trebuie să se afirme. De ce să câștige mai mulți pe munca și implicarea ta? Dacă ei își dau mai puțin interesul și iau aceeași notă sau același salariu ca tine, e corect?
Mâna sus cei care vă recunoașteți în mentalitatea descrisă mai sus! Cu toții criticăm un fotbalist care nu dă dovadă de spirit de echipă și se lasă deposedat de minge, ratând șansa unui gol, doar pentru că n-a vrut să dea o pasă către un coleg și și-a dorit să fie el cel care marchează. Competiția nu are ce căuta între membrii unei echipe. Coechipierii tăi nu sunt dușmanii tăi, ci prietenii tăi, cei alături de care poți munci sau juca mai cu spor. Mai multe minți sau mai multe mâini dedicate aceluiași scop. Asta e mentalitatea în care trebuie să ne educăm copiii. Îndrumarea lor spre cooperare, nu spre competiție, le va asigura o copilărie mai fericită și-i va transforma în adulții pe care toate marile companii și-i doresc de angajați.
Jocurile de cooperare – beneficii în dezvoltarea copilului
Primul lucru pe care îl poate face orice părinte care vrea să-și educe copilul în spiritul acesta, al uniunii, este să-i ofere și să joace împreună cu el astfel de jocuri de cooperare. Vorbim despre o categorie aparte de board games, aduse relativ recent și în România, jocuri în cadrul cărora scopul nu este să câștige unul singur, ci toți. Nu se joacă individual, ci numai pe echipe. Pot juca simultan până la 8-12 copii.
Jocurile de cooperare îi învață pe copii să se joace în echipă, să fie uniți, să-și dea interesul pentru scopul comun, să se distreze, să muncească și să se bucure împreună. Nu doar că le sunt stimulate gândirea și creativitatea, prin provocările lansate, dar îi ajută în tot ceea ce înseamnă dezvoltare personală pentru că la finalul unui joc de cooperare nu apare niciodată complexul pierzătorului. Nimeni nu pierde, toată lumea câștigă. Câștigă distracție, câștigă bună dispoziție, își dezvoltă logica, capacitatea de a dezvolta strategii, exersarea imaginației, stimularea comunicării, eliminarea complexului de inferioritate. Fericirea copilului vine tocmai din lipsa apariției sentimentului de frustrare care te încearcă atunci când ești educat să fii tot timpul într-o competiție.
Oamenii capabili de muncă în echipă sunt căutați de toate companiile pentru că uniunea s-a dovedit a fi mai productivă decât individualismul. Adulții veseli, capabili să comunice cu toată lumea, deschiși către a asculta ideile altora și a le împărtăși pe-ale lor, care pot accepta schimbarea regulilor din mers – aceștia sunt oamenii de succes a zilelor noastre. Jocurile de cooperare sunt primul pas, prima cărămidă pe care trebuie s-o punem la baza formării și educării lor în acest spirit de echipă.
Sunt simple jocuri, ar zice unii. Sunt simplu de jucat, e adevărat, dar nu sunt simple în sensul că sunt menite strict pentru a distra. Sunt primele unelte de dezvoltare personală. Ele contribuie la formarea personalității omului care se va ridica pe umerii copilului care astăzi zâmbește fericit. Jocurile de cooperare sunt atractive, distractive și educative. Încercați-le într-o duminică în familie și vă veți îndrăgosti de ele!
Credit foto Loren Kerns Flickr.com
Interesant articolul. Chiar nu știam.?
O idee foarte buna.
Părinții se jucau cu noi remi și cărți. Noi ne jucăm cu nepoțica mea de toate, îi place mult că ne jucăm împreună, mai greu învață să piardă și să nu trișeze.
Noi, adulții, ne jucăm de toate! :DChiar o să fac un articol despre jocurile pe care le recomand.
Astept cu mare interes articolul tau :*
Da, sunt simple. Dar acesta simplitate chiar ne ajutăm sa cooperam și sa ne cunoaștem mai bine.
Eu admit ca am avut mari probleme cu munca in echipa. Dupa ce mi s-a tinut tot timpul teorie sa invat sa fiu cea mai buna din clasa, am ajuns la facultate, loc in care trebuia sa facem diverse proiecte/campanii/documentare in echipa. La inceput preferam sa fac echipa cu cei care stiam ca nu vor sa se implice, astfel incat sa am libertate deplina, sa iau toate deciziile si sa implementez totul singura. Nu ma deranja ca treceam numele altor 5 colegi pe coperta dosarului de campanie. Insa cu timpul a trebuit sa invat sa lucrez in echipa, mai ales la primul job… Chiar am intampinat ceva greutati din cauza asta.
Eu am plans de nervi in clasa a 5-a cand am avut de facut prima lucrare in echipa pentru ca a trebuit sa muncesc pentru trei. Nici acum nu ma pricep sa lucreaz in echipa deloc.
Flacaul meu este prea mare pentru aceste jocuri. Noi preferam sa jucam sah sau table.
Sa stii ca eu am fost crescuta exact asa cum ai zis tu, ca x a fost mai slab ca mine si capam basma curata. N-am fost niciodata prima, dar nici ultima. Eram undeva la mijloc si imi era tare bine. Acum vad diferit lucrurile si cred ca aceste jocuri de cooperare ii invata mult mai bine sa lucreze in echipa, asa cum zicea-i si tu, ceea ce este foarte important.
faptul ca nu exista sentimentul ala amar al infrangerii si ca invata copiii sa face echipa mie mi se pare super.
Mă tem că sunt prea bătrân, individualist și competițional pentru astfel de jocuri. Știu, companiile preferă indivizi predispuși să lucreze în echipă dar nu tocmai din motivele pe care le susțin. 🙂
La motive nu ma bag. Eu atata stiu ca prefer sa lucrez singura.
Decat tot cu tableta sau telefonul in mana, mai bine cu un astfel de joc de cooperare.
Eu as alege „Arhipelagul – Undeva în China”, cred ca ar fi distractiv pe cand va mai creste putin si piticul nostru.
Desi eu asa am fost educata, nu vreau ca fiica mea sa nu stie ce este aceea o echipa. Incerc pe cat posibil sa jucam acasa cat mai multe jocuri si nu castiga decat pe merit!
Asa e, ai dreptate! Asa cum li se insufla sentimentul de competitivitate la scoala, asa ar trebui sa aiba si ore la care sa lucreze doar in echipa, ca sa se mai echilibreze cumva balanta… Adica, sa stie cand e cazul sa ai grija de tine si cand e cazul sa ai grija de comunitatea din care faci parte. Sistemul scolar, din pacate, este total toxic din acest punct de vedere, iar asta afecteaza si relatiile dintre frati. Eu ma chinui cu doua din fetitele mele, de varste apropiate. Cred ca, inconstient, aplica si acasa metoda „care sa fie cea mai desteapta/cea mai apreciata/cea mai bine-vazuta” de la scoala… 🙁
corect. La scoala era cel mai rau si credeam ca lucrurile s-au mai schimbat intre timp, dar vad ca nu prea sau, cel putin, nu peste tot.
Am o opinie putin diferita,bazata pe experienta.Cred ca,desi meseria de parinte e poate cea mai grea, ar trebui sa putem doza interesul si aptitudinile pentru lucrul in echipa cu aptitudinile legate de competitivitate.Am constatat asta cu baiatul meu,care a avut un inceput de scoala extrem de stresant.Nu era obisnuit sa nu poata spune ce are de spus,sa se miste cand simte ca trebuie sa se miste…Mi-a fost teama ca il va marca si i-am spus ca nu conteaza notele,conteaza doar ce stie el.Mai tarziu,cand am vazut ca nu are note mari la engleza (desi facuse gradinita in enleza,continuase cu lectii de engleza si eu stiam ca el stie),l-am intrebat de ce nu sunt note mai mari.A facut niste ochi rotunzi si m-a intrebat:de cand conteaza pentru tine notele?Deci,clar,greseala era a mea,eram la polul opus parintilor care incearca sa impinga copii spre rezultate de exceptie indiferent de cat poate copilul.
probabil ca, la fel ca si in alte domenii, calea cea mai buna este cea de mijloc, sa nici nu ii transformi viata intr-o competitie continua, dar sa nici nu-l lasi de capul lui fara sa-l motivezi.
Imi plac jocurile de acest tip. Despre asta ne-a vorbit si doamna psiholog la gradi. Al meu e inca mic pentru asta, dar avem joculete usoare si care sa nu-l plictiseasca sau oboseasca. Inca nu i-am cumparat ceva de genul, dar voi avea in calcul.
Sunt sigura ca o sa ii oferi tot necesarul pentru o devoltate armonioasa. Stiu cat il iubesti.
imi place munca in echipa..la fel si jocul
E o idee geniala dar azi sunt parinti care mai mult se duc la munca si se ocupa de altceva si e adevarat ca o fac tot pt copii
E adevarat. Nu judec asta. Imi dau seama ca e greu cu timpul liber, dar unii vin acasa si se uita la TV sau vorbesc la telefon in loc sa petreaca ceva timp cu cei mici.