Nu stiu daca si voi treceti prin situatii de genul asta dar eu o patesc des: mi se pare ca viata e desertaciune, nimic nu ma multumeste. N-am avut niciodata ganduri de sinucidere dar in acele momente nimic nu imi intra in voie. Nu-mi vine sa cred ca abia acum mi-a venit sa citesc „Veronica se hotaraste sa moara” de Paulo Coelho. Inca din primele pagini, in care tipa isi asteapta moartea dupa ce inghite pastilele pe care le strangea de ceva vreme, simt ca suntem la fel, ca gandim la fel si simtim la fel. Intr-un fel parca o apreciez pentru ca e mai curajoasa decat mine. Ea face ceva: se sinucide! Fata asta de 24 de ani, decide sa isi puna capat vietii nu pentru ca ar fi avut cine stie ce necazuri(vreo boala incurabila, lipsa de bani sau vreo deceptie enorma in dragoste). Nimic din afara nu ii face viata urata. Ea insasi uita sa se bucure de ea pentru ca e prea ocupata sa respecte regulile societatii si sa se alinieze la ceea ce majoritatea numeste normalitate. Asta e batalia ce se da in suflete noastre rebele. Traim doar ca sa fim cum ar vrea X sau cum i-ar placea lui Y. Uitam sa traim pentru noi si asta ne face sa nu mai iubim viata, sa ne pierdem simtul umorului sau dorinta de a iubi si a darui iubire.
Veronica nu reuseste sa moara si se trezeste intr-un spital de boli nervoase unde isi doreste sa incerce din nou sa se sinucida. Asta pana in clipa in care medicul ii spune ca pastilele pe care le-a luat i-au afectat serios inima si mai are doar cateva zile de trait. Sunt cele mai frumoase zile din viata ei de pana acum, zile in care afla ce inseamna sa fii indragostit, afla adevarata placere sexuala. Monotonia dispare si la fel si teama de a mai face sau spune ceva care i-ar putea face pe restul sa te catalogheze drept nebun. Nu mai e cazul. Acum e printre nebuni. Asta e normalitatea ei si chiar daca stie ca nu e nebuna si multi din cei de acolo nu sunt, aici descopera libertatea si placerea de a trai. Oamenii sanatosi inchisi acolo sunt la fel ca noi, „nebunii” de afara, care construim ziduri in jurul nostru doar de teama ca cineva ar putea sa vada in noi peste un zid prea jos si sa ne judece ca nu suntem ca restul. Suntem speciali, fiecare e diferit si fiecare are nevoie de altceva. Daca nu vrei sa dai la ASE ca majoritatea, sa porti fuste scurte ca majoritatea, sa zambesti doar de complezenta ca majoritatea, nu inseamna ca esti mai putin bun. Inseamna ca esti mai fericit pentru ca traiesti asa cum vrei si te bucuri de viata fara sa-ti faci probleme acolo unde nu sunt.
N-ar trebui sa ajungem sa ne iubim viata si sa ne descoperim pe noi insine abia in clipa in care aflam ca sfarsitul e aproape. Hai sa invatam sa pretuim ce avem, sa pretuim darul vietii dat de Dumnezeu, incercand sa ne traim zilele in asa fel sa regretam mai degraba ca am facut ceva decat ca am fi putut face ceva. Fara prejudecati! Bucura-te de fiecare zi ca si cum maine ai muri!
dupa cum spuneam, nu am citit inca nimic de Paulo Coelho, dare sunt tot mai curioasa de el, din descrierea ta pare o carte ” de viata” , si adevarul este ca trebuie sa ne bucuram de viata , cu bune, cu rele si sa incercam sa nu luam ce ne-a lasat Dumnezeu.
Nu am citit aceasta carte dar pare interesanta,oricum viata trebuie traita de fiecare intr-un mod frumos,sa te bucuri de orice chiar daca uneori e greu,trebuie sa treci peste toate.
Interesanta carte, nu am citit-o inca …superba poveste dezvaluie aceasta carte.
Chiar as dorii sa o cumpa, insa mai intai merg sa vad daca o are pe la biblioteca orasului.
Am citit si eu cartea mai demult si mi-a placut. In tinerete am incercat si eu sa ma sinucid pentru ca lucrurile nu mergeau cum vroiam eu. Eram tanara si fara minte! Acum as cauta solutii, atunci orice mi se parea fara rezolvare.
Nu am citit niciodata vreo carte scrisa de aceasta autoare dar din randurile scrise de tine am inteles multe…si ai dreptate ,in viata trebuie sa i multumim lui Dumnezeu zi de zi pentru tot ce ne ofera,atat pentru clipele frumoase cat si pentru cele putin mai dureroase..fereasca Dumnezeu de asemenea ganduri,…am trecut si eu prin multe,a fost tragic sa-mi vad la eco bebelusul,cum ii batea inimioara si apoi sa aflu ca nu se mai poate face nimic,ca nu are sanse …dar m-am gandit la cei din jurul meu,care ma iubesc ,in primul rand la fiica mea,familia mea frumoasa,Dumnezeu mi-a dat viata si numai el poate sa mi-o ia,asta e parearea mea…acum doamne fereste de minte slaba,depresii sau alte chestii de genul asta,nu judec pe nimeni…depinde si de fiecare om in parte…
Da, da , o pretuiesc. si inca cum. Interesante relatari din aceasta carte ai scos in evidenta, m-ai facut curios.
o pretuiesc si nu am cuvinte sa i multumesc lui Dumnezeu pentru aceasta sansa!pare interesanta cartea daca o gasesc la biblioteca vreau sa o citesc si eu…