Cand amintirea din fotografie este tot ce ai…

Fotografia si filmul de la nunta sunt importante pentru ca ele ne aduc aminte si ne ajuta sa retraim bucuria acelor evenimente. La fel si cele de la un botez sau de la un alt eveniment fericit. Fotografiile din telefonul mobil sunt pastrate si ele cu sfintenie pentru ca sunt marturia unei intamplari sau a unei trairi care ne-a determinat sa scoatem telefonul si sa facem acea poza. Fotografiile din copilarie, cele care, in cazul multora, sunt fotografii alb-negru, de proasta calitate, uneori suprinzandu-ne in ipostaze pe care le-am putea considera rusinoase, sunt amintiri despre ce am fost, despre ghemul pe care il privim in poza si parem sa nu-l mai recunoastem.

Amintirile foto-video sunt importante pentru oricine dar, in vreme ce pentru unii ele vin doar in completarea amintirilor pe care le pastreaza in suflet si in minte, pentru altii, o fotografie sau un filmulet sunt totul. Tot ce ii leaga de un trecut pe care nici nu-si amintesc sa-l fi trait vreodata, de o persoana mai mult decat draga pe care nu au apucat sa o cunoasca decat prin intermediul acelor imagini pastrate cu grija intr-un album sau pe o caseta video veche.

Eu imi cunosc tatal doar din poze. Din pacate, nu am nici o filmare, nici macar de doua secunde, cu el. A murit la doi ani dupa ce m-am nascut eu, in 1986. Erau vremuri in care nici macar filmarea nuntii nu era un must have pentru ca multi nu si-o permiteau. Nu stiu ce glas avea omul care mi-a dat viata. Stiu de la mama ca era putin rarait. In rest, traiesc cu amintirile pe care le au altii despre el. Pozele sunt singura mea amintire, singura legatura cu el. Nu-l cunosc. Ma uit la poze si imi spun adesea ca mi-ar fi putut arata pe oricine sa imi spuna ca acea persoana este  tatal meu si eu as fi crezut pentru ca nu am nici o amintire cu si despre el.

Ma uit des la fotografiile cu el. Il vad ca ma tine de mana, apare si bradul, bradul pe care l-a facut pentru mine, cu doar doua luni inainte sa .., plece. As fi vrut sa stiu cum imi spunea, cum mi se adresa, daca avea glasul unui barbat dur si hotarat sau al unui tata care se topeste in prezenta copilului sau. Unii imi spun intr-un fel, altii in altul; in functie de relatia pe care o aveau cu el. Intr-o singura privinta sunt cu totii de acord: ca m-a iubit ca pe nimeni altcineva.pizap.com14505267691461

Vad in filme oameni care isi stiu sfarsitul aproape, pregatind cate un material video pentru a-l lasa mostenire/amintire celor dragi. Am certitudinea ca, daca ar fi stiut ce sfarsit il asteapta, ar fi facut asta pentru mine, ar fi vrut ca eu sa stiu tot ce simte pentru mine si ce asteptari are de la mine. N-a stiut. N-as putea zice ca mi-a lipsit. Nu stiu daca iti poate lipsi ceva ce nu ai avut niciodata. Dar, privind la zecile de poze pe care el insusi mi le-a facut in primii mei doi ani din viata, vazand ca ma ducea de mana in parc, ca aveam patul plin de jucarii si ca aveam brad, nu pot sa nu fac comparatie cu anii de dupa plecarea lui. Parcul a fost inlocuit de curtea bunicilor, bradul n-a mai existat niciodata pana in anul in care m-am mutat cu sotul meu si nimeni nu mi-a mai facut poze. Singurele poze de dupa varsta de doi ani, sunt cele pe care le am din clasa I-a, de la serbare.12

N-am cum sa nu ma intorc iarasi la imaginea barbatului astuia care, intr-o poza e proaspat barbierit si in alta apare cu o barba imensa. Intr-o alta poza apare doar mana lui si eu razand. Cum sa nu ma intreb ce mi-o fi spus? In alta poza sunt suparata, cu o bomboana in mana. Sa ma fi certat, oare?  Nu stiu. Pozele nu vorbesc sau vorbesc doar pentru cei care isi amintesc de momentul in care au fost facute.12395480_1101781016528566_437863961_n

Pentru mine pozele cu tatal meu nu au povesti. Au doar intrebari. Si totusi ma bucur ca le am si pe acelea. Le pastrez intr-o cutie bine inchisa, ferita de umezeala si lumina. Nu-mi pot permite sa le pierd. Una ar fi sa pierd pozele de la cununie, sa zicem, si alta ar fi sa le pierd pe acestea. Cununia e un moment pe care deja mintea mea l-a surprins si sufletul l-a inchis in el. Cu tata e alta poveste. Fara fotografii, l-as pierde de tot.

Articolul asta nu e despre mine si dorinta de a starni mila cuiva. E despre amintiri si despre puterea tehonologia, tot mai dezvoltata, care nu va mai permite vreodata ca un copil, care ramane fara unul din parinti, sa traiasca fara sa stie glasul parintelui sau, tonul si accentul sau. Pozati si filmati tot ce e esential pentru voi si pastrati materialele respective pentru ca amintirile pastrate in ele  sunt mai mult decat importante, sunt filmul devenirii noastre!

Am scris acest articol la provocarea Joker Event Club, agenție de servicii filmare, fotografie, sonorizare și lumini, pentru evenimentul tău.

Etichete: , ,
Previous Post Next Post

Comments

  1. Răspunde

    Asa e Cris, fotografiile ne ajuta sa pastram amintirile vii. In cazul tau sunt doar o bucatica de puzzle care lipseste si pe care ele o completeaza, nu suficient insa. Ma bucur sa vad ca erai fericita alaturi de el si va distrati mult. Eu cu senzatia asta am ramas privind pozele.

    • stoica claudia
    • 19/12/2015
    Răspunde

    Ai dreptate cand ne uitam la poze sau filmari ,ne aducem cu drag aminte de copilaria noastra ,de parinti .Frumos articol ,multumim ,este o senzatie unica

    • Rotaru Gabriela Tatiana
    • 19/12/2015
    Răspunde

    Adevarat,amintirile sunt cel mai bine pastrate in fotografii.Fotografii ce ne bucura oricand le revedem,ne facem sa ne punem intrebari,sa gasim raspunsuri alteori,sunt bucuria sufletului nostru .Frumosi amandoi ,erai fericita cu el si asta se vede pe fata ta!

    • Dodoi Daniela
    • 19/12/2015
    Răspunde

    Imi pare rau ca ti-ai pierdut tatal asa devreme si numai amintirea lui intr-o poza nu e de ajuns…Dar e sfanta poza si iti alina sufletul si iti pune pansament pe suflet…?

    • Ardeleanu Anamaria
    • 19/12/2015
    Răspunde

    Imi place foarte mult articolul, felul in care ai scris. Esti minunata! Insa, imi pare rau ca ai trecut prin asa ceva…
    Fotografiile, sunt amintiri destul de pretioase, care uneori ne ajuta sa gasim alinarea de care avem nevoie.

    • Tatiana Sorina
    • 19/12/2015
    Răspunde

    Amintiri frumoase,pacat ca erau allb-negru,am si eu un album plin . Ma uit cu drag ori de cate ori ajung la ele.

    • ghelbere elena
    • 20/12/2015
    Răspunde

    Vrand sa vorbesti despre amintiri prin fotografii ai adus un elogiu deosebit tatalui tau pe care chiar daca nu-l tii minte totusi l-ai iubit si undeva intr-un colt al inimii tale i-ai dus dorul si i-ai simtit lipsa.

  2. Răspunde

    Cat traim, avem una sau mai multe intrebari. La unele primim raspuns, la altele…..Daca in tinerete nu puneam mare pret pe fotografii, acum am grija de ele si le transfer in albume bine elaborate, cu hartie fotografica de calitate. Uneori, amintirile sunt de mare pret pentru noi.

  3. Ce dulce ești în pozele astea! 🙂
    Și tatăl meu s-a dus prea devreme, dar totuși l-am avut până la 17 ani… Îmi pare rău pentru tine și pentru că nici măcar nu îți mai amintești de timpul petrecut cu el…

    • Ficea Adina
    • 26/12/2015
    Răspunde

    E cel mai sensibil subiect al mintii umane : amintirile….
    E uneori singurul contact cu o anumita persoana.
    Singura imagine cu o persoana ce nu mai e in viata, singura amintire….
    De aceea incerc pe cat posibil sa fac cat mai multe poze baietilor mei .
    Sa aiba cat mai multe amintiri !

    • Mihaica Iuliana
    • 29/12/2015
    Răspunde

    Imi place articolul tau si mai ales imi place relatarea amanuntita despre sentimentele tale inca confuze despre amintirea pe care nu o ai si nu ai avut-o cu tatal tau…pacat. Multi copiii au parte de astfel de momente din pacate. Imi pare rau sa aflu asta.

    • Gabriela
    • 31/12/2015
    Răspunde

    Tare ma intristeaza articolul acesta si nici nu stiu ce sa spun. Este bine ca macar ai aceste poze. Macar atat …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

1 share