Titlu – Trandafirul nopții (Titlu original – The Midnight Rose)
Anul apariției în România 2018
Editura Litera
Autor Lucinda Riley
Traducere Adina Rațiu, Gabriel Rațiu
In India contemporană, o bătrână pe nume Anahita moare cu gândul la un copil pe care l-a avut, pe care a fost nevoită să-l părăsească, despre care i s-a spus că murise, dar pe care ea nu l-a simțit mort până de curând. Ea îi lasă nepotului ei preferat (Ari) un jurnal-roman, cu povestea vieții sale. Sunt lucruri pe care ea nu le-a știut niciodată și ar vrea ca el să le descopere după moartea ei. Pentru că, așa cum spune ea, trecutul ei este viitorul lui. Ari începe să citească povestea bunicii sale și hotărăște să plece în Anglia, acolo unde se pare că a început totul și unde o parte din inima bunicii sale a rămas pentru totdeauna.
Anahita se născuse și crescuse în India. După moartea tatălui, ea ajunge însoțitoarea prințesei Indira. Ea va merge împreună cu Indira în Anglia, la internat. În această țară, Anahita crește, se dezvoltă și învață. Vrea să devină asistentă medicală, dar se îndrăgostește de Donald Atsbury și destinul ei ia o turnură neașteptată. Încep o relație dezaprobată de mama tânărului, apoi Anahita este nevoită să se întoarcă în India pentru o perioadă.
Donald o așteaptă mai bine de un an. La un moment dat, cum scrisorile de la Anahita încetaseră de mult să mai vină, se lasă convins de mama lui să se însoare cu o tânără bogată și să salveze conacul Astbury măcar, dacă pe iubita lui tot a pierdut-o. La câteva luni de la nuntă, Anahita apare din nou în viața lui Donald.
Unde a dispărut în această perioadă? Ce va face Donald acum, când marea lui iubire s-a întors? Când a apărut copilul despre care vorbeam la început și ce-a putut-o determina pe mama lui să-l părăsească? Este adevărat că el a murit sau inima ei a avut dreptate când îi spunea că trăiește?
Citește Trandafirul nopții și vei afla. Eu am găsit-o la un preț bun și într-o stare impecabilă în anticariatul online Târgul Cărții.
N-am dat deloc greș cu acest roman care mie mi-a plăcut foarte mult. Nu pe de-a-ntregul, dar suficient de mult cât să îmi doresc să mai citesc și alte cărți de-ale autoarei. Ca stil, mi se pare că aduce destul de mult cu al lui Kate Morton, dar nu e chiar atât de bun cât să o detroneze pe Morton din capul listei autoarelor mele preferate.
Este o carte destul de emoționantă. Cum altfel ar putea fi o carte care debutează descriind durerea și frământările sufletești ale unei femei trecute de 90 de ani, care toată viața s-a gândit la un copil pe care l-a pierdut? Povestea este împărțită pe două planuri: cel prezent și cel trecut. Capitolele alternează frumos, dezvăluind treptat toate răspunsurile la întrebările care apar pe parcurs. Ritmul nu este nici foarte alert, dar nici prea lent, cam ce trebuie pentru a oferi cititorului imaginea completă a evenimentelor și oamenilor din ambele epoci.
Ador povestea Anahitei. Are ceva și din romanele lui Dinah Jefferies. India mi s-a părut întotdeauna fascinantă. Este minunat să urmărești drumul unei fete de la o cultură la alta, să-i fii martor la primii fiori ai iubiri, la dezamăgirile de care are parte în materie de prietenie, la durerea despărțirii de tot ce-a iubit. E uimitor să descoperi că poate exista viață după un asemenea episod dramatic. Și ce viață lungă și plină!
Sunt multe lucruri pe care le vei descoperi despre trecutul ei. Unele pentru care o vei admira, unele pentru care poate o vei judeca, dar cumva vei fi mereu alături de ea. Pentru că e un om bun, un personaj care nu se vrea perfect, ci real, care ia uneori decizii greșite, dar care face întotdeauna ce simte. Mi se pare aproape imposibil să n-o iubești, să nu vrei să-i afli povestea, să nu suferi alături de ea. Dincolo de toate, te va fascina darul ei, acela de a auzi cântecul morții, un cântec pe care nu l-a auzit când i s-a spus că fiul ei a murit, un cântec în absența căruia a trăit tot timpul cu speranța…
Un alt lucru care mi-a plăcut enorm a fost redescoperirea Indiei printr-o paralelă cu Anglia. A culturii indiene; mai bine zis, a oamenilor ei. Nu intru în detalii pentru că ar fi multe de zis, numai referindu-ne la diferențele dintre Donald și Anahita și la cum arăta și se comporta Indira când a ajuns în Anglia și în ce s-a transformat după un an.
Că tot veni vorba de Indira, foarte frumoasă este și povestea prieteniei sale cu Anahita. De nedespărțit la început, separate apoi de schimbările prin care trec, pe parcurs cele două femei se regăsesc și se salvează reciproc. Ceea ce-am crezut o prietenie ratată s-a dovedit a fi o prietenie adevărată, pe viață. Fără să conteze că una era prințesă și una nu.
Și ce nu mi-a plăcut la romanul acesta? Povestea din prezent, ce a întâlnirii dintre Ari, indianul venit în Anglia pentru a dezlega misterele trecutului, și Rebecca, o actriță americană care filmează aici. Pe scurt, filmul se turnează la conacul Astbury, unde astăzi locuiește Anthony, strănepotul lui Donald al Anahitei. Aici apare și Ari punând întrebări despre trecut. Împreună caută să descopere adevărul despre lucrurile întâmplate în urmă cu 80 de ani și să dea de urma copilului pierdut al Anahitei. Se întâmplă câteva lucruri ciudate și viața unuia dintre ei este pusă serios în pericol. Partea asta din roman putea lipsi fără probleme. Sau nu neapărat lipsi, să zicem, dar putea fi mai scurtă. Nu îmbogățește cu nimic povestea, ba chiar o strică. Totul e atât de tras de păr, de neconvingător, că aproape că nu-ți vine să crezi că este rodul imaginației aceleiași autoare.
Totuși, Trandafirul nopții merită citit. Chiar dacă titlul n-aș zice că e foarte bine ales și chiar dacă există partea astea de poveste care lasă de dorit. Este un roman în care destinul unora este decis de cine nu ar trebui, o dramă generată de apartenența la culturi și clase sociale diferite. Te asigur că povestea de viață, de dragoste, drama prin care trece Anahita merită câteva ore din timpul tău. Iar finalul va fi mai mult decât emoționant.
