Doi intr-o “banana”

Era miercuri seara, Deja trei zile din saptamana trecusera, trei zile in care nu facusem altceva decat sa merg la job, sa vand masini 10 pe zi si sa vin acasa sa ma cert cu nevasta-mea pe telecomanda. Stateam intins pe fotoliu si analizam o pagina teletext. Nu citesc de regula horoscopul , dar nu stiu ce mi-a venit si mi-am aruncat un ochi in el. Nu mai stiu exact cum se exprimase astrologul, cert e ca eu am inteles ca daca nu fac ceva sa ies din rutina, ma paste depresia. Am decis cu prietenul meu cel mai bun ca week-end-ul asta ne facem de cap in aer liber.
Joia a trecut repede si dupa programul de lucru ne-am ocupat de cumparaturi. Prima data ne-am gandit la mancare si bautura si am dat iama in supermarket de unde ne-am procurat conservele cu care ne facusem mari si frumosi si bericile pe care nevestele noastre nu le suportau. Abia apoi ne-am dat seama ca avem nevoie de echipament. Ne-am achizitionat niste recipiente pentru pastrarea mancarii, haine si incaltaminte adecvata, am burdusit rucsacii cu paturi si ce mai era de trebuinta caci aveam de gand sa stam la cort. Am dotat masina cu suport de biciclete de aici si ne-am montat bijuteriile pe doua roti cu lant, in suport. Am impodobit frumos plafonul cu un caiac rosu (sa ca nu se deoache) prins in chingi. Le inchiriasem pe toate la un pret bun.
                                                                                   *
Iata-ne ajunsi la destinatia mini-vacantei. Un aer placut si multa liniste. Asta simti prima data. Apoi apa; multa apa. Verdeata de parca cineva ar fi varsat pe o panza cutia cu verde tare. Simplul fapt ca ma aflam aici si stiam ca am biruit depresia. Ne-am luat caiacul la spinare si am pornit-o in directia apei. Din departare un glas de copil ne-a provocat rasul :”ia uitati-va, ba; doi oameni fara cap cara o banana rosie!”. Am lansat “banana la apa” si ne-am suit cu greu in ea fundurile obisnuite cu scaunele directoriale. Am inceput sa vaslim fara sa ne dam seama ca nu prea reusim sa ne sincronizam si inaintam greu. Ne-am deprins repede cu padelele. Stefan imi tipa fiecare cuvant din spate; e drept ca apa clipocind cam acopera vorbele dar el tipa de parca eu eram pe un alt brat al Deltei. Eram doar noi, stuful, niste pasari si cateva insecte pe tot canalul. Ba nu. Mai era cineva. Cineva dincolo de stuf. Nu-l vedeam dar il auzeam :”Mai usor breeeee, ca sperii pestele!”.Apoi l-am vazut: mustata, fata aspra si sapca neagra…. Am petrecut astfel cateva ore, oprindu-ne din loc in loc ca sa facem poze sau sa ne vaitam cand luam cate o craca peste ochi.
Abia cand am coborat din caiac ne-am dat seama ca lipsa de antrenament isi spusese cuvantul: febra musculara avea de gand sa ne atace. Cred ca ne-a luat vreo 2 ore sa intindem cortul si inca vreo 30 de minute sa desfacem conservele fara desfacatorul nevesti-mii din sertarul negru.Ne-am pus burtile la cale, si cum vase nu erau de spalat imediat am pornit la o partida mica de pescuit pe mal, inainte de apus.N-am prins nimic. Nici n-aveam cum, la ce ace luase Stefan. Cred ca si un ac de siguranta ar fi fost mai bun decat ce aveam noi. In tot cazul, peste tot am mancat,a doua zi la o pensiune.
Cu durerile ce ne macinau bratele si partea de sus a corpului, duminica, era imposibil sa ne mai avantam cu caiacul. Avusesem o idee buna sa ne dotam cu biciclete.Am pornit-o pedaland prin satul langa care ne asezasem cortul. Plimbarea nu semana deloc cu una in parc, mai ales datorita drumului. Putin ametiti de salturile prin gropi si cu dureri prin partile ce intrau in contact cu saua, am zarit pensiunea la care am mancat cel mai bun peste. La iesirea din pensiune, piciul de ieri, nu stiu cum ne-a recunoscut si ne intampina strigand :”Uite-i tata ca azi au cap”!. Si o voce pe care o mai auzisem continua:”Ba n-au”. Ne-am intors ca arsi. Era el: mustata, fata aspra si sapca neagra….Ne uitam cu ceva resentimente catre el asa ca a continuat: “v-ati lasat bicicletele fara antifurt si una a disparut”.
Asa era: in departare, pe drumul prafuit, cineva alerga cu bicicleta lui Stefan. M-am aruncat in saua bicicletei ramase. Pedalam mai ceva ca la olimpiada apoi am vazut ca omul se opreste. Cand am ajuns in locul unde se oprise, isi bea linistit “o limonada” si imi spuse sa nu ma supar ca a luat-o ca sa ajunga mai repede la magazin ca tare ii era sete.
I-am povestit faza asta nevesti-mii cand am ajuns acasa; “lasa ca asa iti trebuie; n-ai vrut tu aventura?” … “ba da, si inca mai vreau.Peste doua saptamani mergem toti pe Valea Ariesului.Inclusiv tu. Ca acolo n-avem telenovele sa ne certam!”

Etichete:

Related Posts

Previous Post Next Post

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

0 shares