Povestea Cenușăresei și a pantofului pierdut (P)

Dansase toată seara cu el. Nu pentru el vrusese să vină la bal. Și-ar fi dorit să îl cunoască pe prinț. Apoi, când îl tânărul acesta, înalt și cu un zâmbet cum nu mai văzuse niciodată, i-a zâmbit și i-a întins mâna invitând-o la dans, a simțit ceva unic și dorința de a-și pune mâna în palma lui și a-și trăi visul până la capăt. În definitiv, ea n-ar fi avut nici o șansă să-l cunoască pe prinț. El n-ar fi avut ochi pentru o fată care-și petrece zilele făcând curat și gătind. Ea era aici doar pentru că zâna cea bună vrusese să îi ofere ocazia de a merge măcar o dată în viață la un bal.

La asta se gândea acum Cenușăreasa, strângând o pernă la piept și retrăind valsul alături de tânărul acela brunet, cu ochi albaștri asemeni pantofilor ei. Ahhh, pantofii! Inima începu să îi bată mai tare și aduse aminte de pantoful pe care îl pierduse pe scările palatului, atunci când ceasul bătuse ora 12 noaptea și ea trebuia să se facă nevăzută înainte ca vraja să se rupă și să se trezească dansând, în cea mai mare sală a palatului, purtând rochia ei de casă, cu șorțul pătat și balerinii aproape rupți, primiți de la una din surorile sale vitrege, care nu mai avea ce face cu ei. Pantoful îi scăpase și era prea târziu să se mai întoarcă după el. Il scosese și pe celalalt din picior pentru a putea fugi mai repede. Era convinsă ca toate vor dispărea așa cum au apărut, din senin.

La cinci minute după miezul nopții, nu mai era nici urmă de caleașcă, de rochie sau bijuterii scumpe. Totul fusese ca un vis. Singura legătura cu visul era amintirea ei despre el. N-avea să-l mai vadă niciodată pe acel tânăr, n-avea sa mai poarte niciodată o rochie albă, așa de elegantă ca cea pe care o purtase în seara trecută, picioarele ei n-aveau nicicând să mai danseze purtând pantofi stiletto Red Queen. Brusc, privirea Cenușăresei se opri pe cutia albă care n-avea ce căuta pe noptiera ei. Se îndreptă grăbită spre ea, o deschise și nu-i veni să creadă. Toate dispăruseră(caleașcă, rochie), numai pantoful ăsta răsărise aici. L-a ridicat din cutie, mângâindu-l  cu uimire dar și cu bucurie. El era unicul martor al serii trecute. Martor? Abia acum își dadă seama că, dacă pantoful ăsta nu dispăruse, atunci și pantoful pierdut trebuia să fi fost găsit de cineva.

Închise ochii și se gândi la zâna ei cea bună, Carmina. Nici nu sfârși bine gândul că aceasta își și făcu apariția în camera mică și întunecată a Cenușăresei. Cenușăreasa îi mulțumi pentru seara trecută, pentru tot ce făcuse pentru ea dar se arătă nedumerită cum de pantoful nu dispăruse și el cu restul elementelor din basmul ei de o seară și cum de ajunsese acolo, în camera ei. Zâna i-a mărturisit că acela era cadoul ei, că vrusese să îi rămână măcar o amintire a acelui moment. Nu se gândise că asta avea să fie o problemă. De unde era să știe că unul din pantofi avea să fie pierdut? Era o simplă zână, nu o Carmen Hara. Îi ceru totuși Cenușăresei să stea liniștită și să păstreze pantoful ei albastru electric, din piele întoarsă, fiind sigură că nimeni nu avea să afle vreodată că perechea pantofului pierdut la palat se află la ea.

Cenușăreasa rămase iar singură cu amintirea visului ei. Mai avea vreo zece minute dreptul la visare apoi începea o nouă zi de lucru. Cu ochii închiși, mângâia pielea fină a pantofului și nu își putea lua gândul de la ochii tânărului cu care dansase o seară întreagă fără să știe cine e sau cum se numește, de la pielea lui fină, de la albastrul ochilor lui. Deodată, zarvă mare se auzi în casă. Cenușăreasa tresări, cuprinse repede pantoful și îl puse în cutia albă pe care scria pantofi din piele naturală. Aruncă cutia iute sub pat și părăsi camera grăbită. Credea că se iscase zarvă din pricină că încă nu servise ceaiul surorilor sale. Coborând treptele care dădeau spre sala mare, prinse câteva frânturi dintr-o conversație. Află că Prințul se îndrăgostise noaptea trecută de o fată misterioasă, care dispăruse în noapte lăsând în urma ei doar un pantof, și jurase că nu se va căsători decât cu fata căreia i se va potrivi pantoful. Inima Cenușăresei se opri pentru o clipă: dansase cu prințul, era îndrăgostită de el și el de ea. Inima i se împărțea între bucurie și teamă, între bucuria de a descoperi cine îi fusese partener și teama că el nu avea să afle niciodată cine era fata cu pantofi albaștri stiletto. Mama ei vitregă n-ar fi permis niciodată una ca asta.

Se zvonea că un trimis al prințului avea să vină cu pantoful, din casă în casă, pentru ca toate fetele, aflate la vârsta măritișului, să îl poată proba. Surorile vitrege ale Cenușăresei își bătură toată ziua capul cum să facă să își vâre picioarele, purtătoare de marimea 40, în pantoful ăla care nu era mai mare de măsura 36. Cenușăreasa munci toată ziua, ca de obicei. Mâinile erau la lucru dar gândul îi era numai la pantoful pe care îl pierduse, la dorința de a-l regăsi și, odată cu el, să îl regăsească pe cel care îi furase inima, pe Prinț. Ar fi vrut să poată striga în gura mare că ea e tânăra cu pantofi albastru electric și să poată alerga la palat cu perechea pantofului pierdut. Asta ar fi fost posibil numai într-un vis și visul ei se terminase deja. Sau … așa credea ea.

Pe la orele 5 după-amiaza, un sol al Regelui bătu la ușă și mare îi fu mirarea Cenușăresei când acesta o întrebă dacă acolo locuia o fată căreia i se spunea Cenușăreasa. Era prea târziu ca mama ei vitregă să mai poată face ceva. Cenușăresei i se ceru să îl însoțească pe sol la palat.

Trei zile mai târziu, Cenușăreasa îi deveni soție prințului. Meșterul pantofar de la curte analizase cu mare băgare de seamă pantoful pierdut în seara balului și recunoscuse producătorul, un magazin online pantofi, pe nume Carmine Shoes. Sunase la magazin ca să ceară detalii despre toate comenzile de pantofi stiletto albaștri din piele, măsura 36, onorate în regat în ultimele câteva zile și aflase că singura comanda de acest gen fusese făcută de patroana magazinului, contesa Carmina, pentru o nepoată dragă ei, pe care o alinta Cenușăreasa. Din fericire, în baza de date exista o adresă la care se făcuse livrarea, adresa casei în care Cenușăreasa nu mai avea să fie slugă niciodată. Acum era mai fericită ca niciodată, la brațul soțului ei, îmbrăcată într-o rochie din cea mai fină dantelă și purtându-și pașii într-o pereche de pantofi albi de mireasă de la Carmine Shoes, cadou de nuntă de la zâna care îi schimbase viața cu o pereche de pantofi.

Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2016.