La noi, sambata e zi de curatenie. Ieri, ca in orice sambata, am luat casa la „puricat” si am pierdut vreo doua ore, uitandu-ma prin albumele cu fotografii si depanand amintiri din copilaria mea frumoasa. Am retrait, rand pe rand, zile din liceu sau din scoala generala dar cele mai dragi amintiri imi sunt acelea de pe la 4-5 ani, cand viata printre jucarii nu imi era umbrita de nici o grija sau suparare.
Sunt ferm convinsa ca toti cei de o varsta cu mine sau mai mari, atunci cand se gandesc la copilarie, prima amintire care le vine in gand e legata de o jucarie sau un joc preferat. Preferata mea a fost intotdeauna aceasta papusa blonda careia, designerul din mine, i-a facut o multime de tinute din materiale pe care mama le pastra cu sfintenie pentru a-si face ea insasi ceva frumos de imbracat. Sa va mai spun si ce mi-a patit pielea cand si-a gasit perdeaua taiata si bucata lipsa din perdea transformata intr-un voal superb pentru papusa?
Dormeam cu papusa asta, mergeam cu ea la piata si la mamaie la curte… eram indragostita iremediabil. Pana in ziua in care, un baietel uracios si bagacios, s-a gandit sa ii scoata un ochi. Am plans doua zile. Cand il vedeam pe Iulica, imi aduceam mereu aminte de cum i-a scos ochiul bietei Fany(asa o chema pe papusa). O iubesc si acum, dupa doua decenii, chiar daca nu mai stiu in ce pod si-a dat duhul. Numai o papusa bebelus i-ar fi putut lua locul, dar pe aceea nu am avut-o niciodata.
Dupa vreo saptamana, l-am iertat pe Iulian, cand m-a invitat sa ma joc cu el cu un joc lego care a devenit noua mea pasiune. Ne-am certat pe acel lego toata vara. El vroia sa faca un castel si mie imi statea gandul numai la barci. In toamna, m-au dat la gradinita. Acolo, sa vedeti tragedie: aveau doar doua jocuri cu lego si eu aveam pretentia ca unul sa fie numai al meu si sa nu umble cineva la el, sa strice ce construisem. Cum ce? Tot barca, normal. Ati fi tentati sa credeti ca cineva care visa numai la barci din lego va deveni marinar, capitan de vas sau ofiter de marina. Nici macar nu am pus piciorul intr-o barca in viata mea, asa teama am de apa. Insa, filmul Titanic mi-a placut. Ghiciti ce-am zis cand s-a scufundat vaporul la final? „Se scufunda exact ca o piesa de LEGO!”
De fiecare data cand era ziua mea sau venea Mosul, primeam alte jocuri pentru copii si jucarii minunate, din lemn, de plus, unele creative, altele de societate. Ajunsesem sa pun stapanire pe sufragerie. Patul era mereu plin de papusi de tot felul, in mijlocul camerei(la fix sa se impiedice toata lumea de ea) era mereu tricicleta mea, in pantofii de pe hol gaseau adesea piese din setul LEGO pe care mi-l cumparasera ca sa nu mai terorizez copiii la gradinita. Cand pe mamaie o durea capul, eu aveam chef de cantat la muzicuta. Cand mama vorbea la telefon, eu exersam la pian. N-am ajuns nici pianista, cum n-am ajuns nici marinar de frunte. Dar, m-am bucurat de toate. Pe cat de multi oameni au suparat jucariile mele, pe atat de frumoasa mi-au facut mie copilaria si amintirile din acea perioada.
Pe atunci, nu stia mama ca un pian m-ar putea ajuta sa imi descopar o pasiune(desi n-a facut-o), ca un joc de societate ma va ajuta sa imi dezvolt relatiile cu restul copiilor, nu stia ca niste jocuri educative si creative imi pot dezvolta imaginatia, creativitatea si capacitatea de comunicare. Dar, pentru ca erau frumoase, colorate si ma faceau fericita, mi-a cumparat din toate cat si-a permis si pentru asta ii multumesc. Am invatat multe de la jucariile mele. Cu timpul, am invatat sa impart cu prietenii bucuria de a inventa povesti noi care aveau in centru jucariile pe care le puneam la comun. Am invatat ca trebuie sa te bucuri de lucruri cat le ai si sa te desprinzi de ele cand dispar. Am invatat ca patru maini fac treaba mai buna decat doua maini, cand vrei sa faci o barca din LEGO.
Acum stiu ca, atunci cand voi avea un copil, nici o tableta si nici un telefon din lume nu trebuie sa ia locul jucariilor si jocurilor din viata sa. Pentru ca telefonul si tableta au tot restul vietii la dispozitie sa ne „manance” viata si timpul. Insa, vremea jucariilor trece si bucuria de a te juca de-a doctorul, de a construi cetati din lego, de a canta la pian si a te imagina pe scena(chiar daca nu ai habar de muzica) o poti resimti doar la varsta minunatei copilarii.
Voi trai viata toata dupa citatul meu preferat din Ion Creanga: „Dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; şi dacă-i popă, să cetească…”. Refuz sa-mi pun copilul sa invete 3 limbi straine de la patru ani si prefer sa il las sa se joace. Pentru ca, tot Creanga zicea ca „dac-ar fi să iasă toți învățați, după cum socoți tu, n-ar mai avea cine să ne tragă ciubotele”. Daca va fi sa vrea sa se faca inginer, n-are decat! Dar, daca ajunge mecanic, macar sa fie un mecanic caruia amintirile din copilarie sa ii provoace zambete largi!
Simpatic articol,copilaria e facuta pentru joc si jocuri,nu te mai intalnesti cu ea,pentru celelalte lucruri cum spui tu e destul timp.
Multumesc lui Dumnezeu ca Lavinia nu este tentata sa stea prea mult in fata calculatorului sau a tabletei,prefera asa zise-le ,,jocuri ale copilariei,se joaca de-a doctorita,invatatoarea,sare coarda are un ,,bebe verde” asa-i zicea ea cand era mica fiind favoritul ei,primul bebelus si daca era verde nu-l lasa nici cand mergea la toaleta)))si-i face mancare,il consulta…papusile nu i-au placut si nici acum nu prea o incanta,stau toate ornament)))jucariile ei au fost cartile si jocuriile creative….la fel ca si tine imi amintesc cu drag de primii ani din viata,ani cu care as vrea sa ma mai intalnesc,oarecum retraiesc acele clipe alaturi de fiica mea….nici mie nu mi-au placut papusile preferam sa ma joc cu mingea)))…in privinta meseriilor ai mare dreptate..trebuie sa-i lasam sa se bucure de copilarie in primul rand si apoi vor vedea in timp ce inclinatii au…spre ce domenii…
Mi-a placut in mod deosebit ce-ai scris aici. Si nu mi-a fost greu sa plac acest articol pentru ca si eu, ca si tine, gandesc ca fiecare lucru trebuie facut la timpul sau. Asa ne este mai bine 🙂 Felicitari!
Oauuu, papusele, cum aratau ele….. Baietelul meu deabea il bag in casa, bate mingea si sta pe strada toata ziua, si ma bucura cu nu sta la calc. Sau la tableta
Citind articolul tau m-am intors in anii copilariei, au fost frumosi. …Acum am nepotelul care imi umple casacu jucarii de tot felul, cand mergem la cumparaturi sau la plimbare isi ia mereu cate o jucarie 🙂
Nu stiu ce varsta ai tu Criss, insa la varsta mea, la cei 26 de ani si eu ma mai gandesc la copilarie si la jucarioarele mele.
A, si cat despre ziua de curatenie si la mine este tot sambata insa uneori si vinerea, deci si eu mai dau prin albumele cu poze si ma amuz uneori.
Eu si Iulia avem cateva poze cu noi cand eram mititei si mereu radem unul de altul la cat de umflati eram….o ajut si eu la curatenie ca sa uite de figura mea de cand eram mic.
Si eu am avut multe jucarii in copilarie, chiar daca atunci erau mult mai greu de gasit si inainte sa fiu mamica am fost dadaca 5 ani asa ca m-am antrenat jucandu-ma pentru postul de mamica full time si ma bucur ca imi pot retrai copilaria alaturi de Dragos. Se spune ca atunci cand nu ne mai jucam, suntem morti pe dinauntru.
Si la noi ziua de curatenie generala saptamana este tot sambata…acum mai mult pentru mine ,pana isi revine Mary…prefer sa fac eu totul numai sa stiu ca e bine..in privinta jucariilor nu prea mai am …mi au ramas doar amintirile…un singur lucru am pastrat de cand eram mic o colectie cu timbre pe care o rasfoiesc uneori amintindu-mi cu mare drag de anii copilariei…
Și copilăria mea este asociată cu prispa bunicilor și cu o păpoușă brunetă, creață, de vreo 20 de cm pe care o chema Crăcănel, că așa avea picioarele… 🙂 Toată vara le așezam și le predam lecții ca doamna, acum predau celor mari, dar tot amintirile din copilărie îmi sunt mai emoționante… așa mi-am amintit și de bunica, Dumnezeu s-o odihnească!
eu inca mai am papusile acelea!!acum vreo doi ani,chiar le-am spalat pe cap:)) ca ele stau mereu pe vitrina,intr-o camera..si intrase praful in par…asa ca le-am facut frumoase!!m-am jucat cu papusile la 23 de ani:)))