Venus din Milo in amintirea bunicii

Bunica: asa ii spuneam eu. In realitate, era strabunica mea. O femeie trecuta prin atatea lucruri, prin care nu m-as imagina trecand si supravietuind, o batrana care isi pastrase zambetul pe fata ridata de vremea si vremurile aspre, un suflet care s-a incapatanat sa ramana bland chiar daca soarta nu ii fusese niciodata blanda.
Patru ani, in vreme de razboi, a fost si mama si tata pentru trei copii cu varste cuprinse intre unu si patru ani. In ultimii doi ani, nici macar nu mai stia daca traieste si daca Ion al ei va mai veni vreodata acasa. Dar bunicul a venit si au trait inca cincizeci de ani impreuna. N-as putea spune ca fericiti ca in basme dar, atat cat au putut, si-au facut viata frumoasa unul altuia. Fara bogatii, fara a pune pret pe lucruri materiale care nu aveau implicatii sentimentale. Pe vremuri, ea fusese fata de boier. Avea o salba din cativa banuti de aur pe care reusise sa o ingroape pe timp de razboi. O crezuse scapata. Cand a cautat-o peste ani, n-a mai gasit-o. Pana in ziua in care a murit, buni ne-a spus aproape in fiecare zi ca ea e sigura ca salba e inca acolo si trebuie cautata pentru ca toti oamenii de pe dealul de dincolo de rau, ii spun ca noaptea in curtea noasta se vede ceva stralucind atat de tare ca ai zice ca arde casa. Si-o dorea inapoi dar n-a plans niciodata dupa ea. Nu asa cum a plans dupa statueta cu Venus din Milo cand a crezut-o pierduta. Bunicul o adusese cu el in ziua in care venise acasa, impachetata in stergarul innegrit de timp, cusut de mainile ei, pe care il luase la plecare. Fusese un cadou de la un polonez ce-i fusese apropiat in lagar.
Nu stiu exact povestea statuii. Stiu ca statea acolo, pe lada de zestre peste stergarul cu oi tesut de bunica. O ocrotea ca pe un copil. Se innegrise totusi de la fumul din soba pe lemne. Dar tot frumoasa zicea ca e. Atata stia: ca e zeita frumusetii, nimic mai mult. O intrebasem eu, cu mintea mea de copil, de ce nu are brate. Nici ea nu stia dar nici nu conta; facea presupuneri: poate le avusese si le pierduse prin razboi si de aia i-a si dat-o omul respectiv pentru ca o stricase. O iubea pentru ca o aduse bunicul? O iubea pentru ca era frumoasa? O iubea pentru ca nu mai avea nimeni asa ceva? N-am sa stiu niciodata. Pentru mine nu inseamna nimic atunci. Doar un soi de papusa din creta, de care nu aveam voie sa ma ating. Nici n-am atins-o vreodata. Pana s-a facut varul meu mai mare si-a inceput sa sara dintr-un pat intr-altul prin cameruta mica din casa bunicii. A trantit-o si i-a spart capul. Cred ca a fost singura data cand ne-a certat. Venus a mai stat acolo pe lavicioara si anii urmatori, cu gatul brazdat de o dunga de lipici care ii prinsese capul la loc.
Acum zece ani, bunica a murit. Din cauza onor conflicte intre copiii ei, n-am mai avut acces niciodata la casa aceea. Am primit un singur lucru din casa: o icoana de lemn cu marginile roase si gaurita de carii. Nu a vrut-o nimeni si stiau ca eu o revendicasem de pe vremea cand bunica inca se mai chinuia sa ma invete “Tatal nostru” si imi promisese ca va fi icoana mea. Despre statuia lui Venus din Milo nimeni n-a mai stiut sa imi spuna nimic. Cine stie pe unde au aruncat statueta negricioasa fara maini si cu gatul “defect”.
De curand, am vizitat casa noua a varului meu. Am baut cafeaua intr-o sufragerie mare din care mi-a atras atentia un singur lucru: niste statuete din bronz asezate pe biroul de langa geam. Felul cum batea lumina peste ele, mi-a trezit o singura amintire: aceea a diminetilor in care deschideam ochii in patul de langa soba bunicii si dadeam cu ochii de o Venus incoronata de soarele care rasarise dincolo de perdeaua galbena prinsa cu ata in cuie. Poate ca atunci nu mi-am dat seama dar acum realizez: a fost un fel de paznic al copilariei fericite, martor la toate povestile pe care mi le spunea bunica. Poate a fost prietena ei cea mai apropiata. Poate ca ei ii spunea tot amarul pe care in fata noastra il ascundea. Poate ca de asta se innegrise, si nu din cauza fumului.
Numai cine nu a avut o bunica dupa fusta careia sa se ascunda cand parintii ii faceau reprosuri, cu ale carei povesti sa adoarma si ale carei mancaruri simple sa le adore, nu intelege ce dor imi e mie de buna mea. De ce nu m-am gandit pana astazi sa-mi pun pe birou o statuie cu Venus din Milo? Nu, n-o va aduce pe bunica inapoi. Dar, in egoismul meu, cred ca vederea ei in fiecare zi ma va ajuta sa o simt mai aproape, sa imi aduc aminte de toate povetele ei, sa ma simt macar dimineata la cafea ca si cum as avea iar sapte-opt ani si as sti ca tot greul e pe umerii bunicii si ca singura mea grija e sa ma joc. Am s-o cumpar. Am sa o pun pe birou in dreptul geamului, fix ca sa rasara soarele din spatele ei cand o privesc de pe canapea. Am sa-i vorbesc. Ma gandesc si sper ca poate Venus cea din creta o fi plecat cu bunica si poate ca zeitelor, fie ele si statuete, le e ingaduit sa tina legatura dintr-o lume intr-alta. Poate ca Venus cea noua din rasina imbaiata in bronz va putea transmite dincolo ceea ce nu am apucat sa ii spun batranicii mele inainte sa moara: “Esti cea mai buna bunica!”

Related Posts

Previous Post Next Post

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

3 shares