Cand jocurile devin serioase

Sunt seri in care nu pot adormi, seri in care trebuie sa imi impun sa ma gandesc la ceva frumos pentru ca numaratul oilor nu da roade. In unele dintre ele, imi amintesc cu placere de jocurile copilariei. Asta da, e o amintire frumoasa. Amintirea  zilelor de vara cand ne jucam “De-a v-ati ascunselea”, “Baba oarba” sau “Cat e ceasul, imparate?”. Jocuri care nu trezeau decat bucurie, ba mint: uneori isi facea loc putina ciuda ca nu puteai sa fii mereu castigator, jocuri in care te lasai antrenat pentru ca iti placeau si iti doreai sa fii acolo. E ciudat ca atunci imi doream sa fiu mare. Fara sa stiu ca a fi mare, inseamna nu doar ca faci ce vrei ci ca vei fi coplesit de griji si probleme. Unde-s zilele in care singura grija era sa nu ma bage mama devreme in casa?
Jocul meu preferat era “De-a v-ati ascunselea”, dar nu imi placea sa fiu cea care se pune la numarat ci sa fiu mereu cea care se ascunde. Dintre toti ma ascundeam cel mai bine ei eram gasita ultima. Gaseam cele mai inedite locuri pentru a-i face sa ma caute timp indelungat. Azi, joc acelasi joc. Ma ascund in continuare. Ma ascund de mine si de ei. Dar ei nu ma mai cauta. Au obosit sa nu ma gaseasca. Ma ascund in casa, de teama unui nou atac de panica. Am senzatia ca dintre toti prietenii mei, eu am fost aleasa sa platesc tribut vietii, exact ca in Jocurile Foamei, iar ei sunt cei privilegiati care isi continua viata fericiti. E cel mai urat sa te joci de-a v-ati ascunselea singur, tu cu tine; te cauti printre temeri si nu te gasesti. Ai vrea macar pentru o zi sa fii tu cel care se pune si altii sa se ascunda. Acum 20 de ani, te ascundeai, asteptand sa te gaseasca dar sperand sa nu fii primul gasit. Daca se intampla sa cad, faceam o bubita pentru care plangeam poate si un sfert de ora dar, daca pupa mama, trecea. Azi, ma ascund pana si de mine si sper sa nu fiu gasita deloc. Nu vreau ca cineva sa stie ce se intampla cu mine pentru ca am senzatia ca oricum nu ar intelege. Nici mama nu mai pupa si nici daca ar pupa nu mi-ar trece. Sunt singura si totul depinde de mine. NU mai e nimeni in jur sa ma dea de gol, sa spuna unde m-am ascuns. Sunt singura care ar putea sa dezvaluie unde sunt si ce se intampla cu mine si gandurile mele.
Toti iti spun ca depinde de tine sa renunti la jocul asta periculos. Cateodata parca si tu stii asta. Dar, alteori, ai senzatia ca totul e o urzeala universala impotriva ta si a fericirii tale, ca toate stelele numara la infinit si nimeni nu vine sa te caute. Spui ca nu vrei, dar stii ca ai vrea. Ti-e teama si, totusi, esti mai curajos decat altii. Ai atata curaj incat te incapatanezi sa treci singur prin asta. Panica, frica, anxietatea sunt singurele partenere de joc. Le spun mereu ca nu vreau sa ne mai jucam impreuna dar ma trezesc iar si iar ca m-am ascuns si ele ma cauta. Macar o data de m-ar gasi altcineva inaintea lor….
Mi-as dori sa existe o Scoala de Lupta impotriva tuturor starilor mele; sa pot sa le infrunt; sa invat sa inchid ochii si sa incep sa numar si sa aud pasii fricii cum alearga pe asfalt, cautand un loc in care sa se ascunda de mine. Nu exista. Nu vreau sa ma mai joc. Jocul asta cu panica e de fapt jocul cu viata mea, insasi, un joc in care sunt prinsa de prea mult timp. Ii stiu toate regulile dar nu castig niciodata. Oare de ce in copilarie puteam sa incalc regulile si sa fac in asa fel incat sa castig si acum am devenit o pierzatoare? N-am sa inteleg niciodata cine m-a aruncat in jocul asta si de ce nu am puterea sa ies din el dar nici nu ma dau batuta. Voi continua sa il joc pana il voi castiga.
Articol scris pentru SuperBlog 2013.

Related Posts

Previous Post Next Post

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

1 share
%d bloggers like this: