Povestea unui portofel

Ionut era fericit, intrase la facultate si obtinuse bursa fara de care nu ar fi avut nici o sansa sa isi urmeze visul de a deveni inginer agronom. Asta ii promisese bunicii, ca el o sa se faca om mare dar nu vreun om cu fite, ci un om crescut multa sudoare cazuta pe pamantul satului bunicii, un om care isi va dedica viata pamantului. Avea doar 3 ani cand mama lui a murit si tatal l-a parasit. A ramas in grija bunicului Mircea si a bunicii Ioana, care in scurt timp ajunse si ea vaduva dar avea atata blandete in privire si in glas ca ai fi zis ca e cea mai fericita femeie. Ionut o iubea pe mamaie mai mult decat orice. Crescuse un baiat curat, bland, istet dar si muncitor. Vara de vara, de vreo 5-6 ani, Ionut muncea pe unde putea in sat, strangand banuti pentru casa. Mamaie Ioana ii primea mereu mandra dar si cu o lacrima de tristete ca nepotul ei treabuia sa munceasca. Numai el era atat de fericit ca acum putea sa ajute si el la cumpararea zaharului pe care bunica ii punea in colarezii cu lapte pe care doar ea stia sa ii faca. Pe langa banii pe care ii dadea in casa, anul trecut mai oprise si el cate ceva. Nu pentru el. Tot pentru mamaie.
De atatia ani, cand era vorba sa ii dea bani de paine sau de incaltari noi, mamaie cauta in coltul unei paturi asezate frumos pe lada de zestre, si scotea o batista peste care trecusera ani buni. In ea stateau stranse economiile lor, buletinul ei invechit si alte cateva hartii. Dar Ionut a decis ca bunicii ii trebuie un portofel si cu cei cativa banuti, ii cumparase bunicii un portofel micut, nu mare, negricios si dintr-un material tare, cu o capsa care se inchidea ceva mai greu. I-l daruise cu atata bucurie, promitandu-i ca el va pleca la facultate cu bursa si va economisi cum va putea si va si lucra, pentru ca acel portofel sa nu duca lipsa de hartii cu valoare cu care ea sa isi poata lua medicamente si rahatul roz care ii placea atat de tare.
Acum mai erau doua zile si aveau sa se desparta pentru prima data in viata. Pana la prima vacanta. Ionut isi facea bagajele, cand bunica il chema in odaita ei, in care el auzise cele mai frumoase povesti. Se indrepta spre lada si se apuca sa scotoceasca ceva sub macatul vechi, dar la coltul opus celui unde statuse atatia ani batista. Ciudat, nu stiuse niciodata ca acolo ar mai fi ceva. Dar era. Bunica scoase o cutie care se vedea ca odinioara fusese alba. Acum era ingalbenita si cu colturile parca muscate. Cand o desfacu, in ea, invelit intr-o hartie era un portofel. Nu ca cel pe care il cumparase el. Era un portofel fin si scump, portofel barbatesc. I-l intinse baiatului:
– Nu inteleg, ce este asta?
– Portofelul asta e de la bunicul Mircea. Sta aici e cand aveai tu 7 ani. Mi-a spus ca ti-l dau cand vei avea mai mare nevoie de el. Ziua aceea a venit. Ia-l! Deschide-l!
Ionut il deschide inca nedumerit, atingand cu grija pielea din care era facut. Scoase cu grija si teama doua hartii. Le citi mai mult pe silabe. Stia bine sa citeasca dar citea rar ca sa inteleaga. Dar tot cauta cu privirea un raspuns la bunica:
– Portofelul a fost adus de bunicul tau de la un mare mester italian la care lucrase el o perioada. A fost un fel de cadou de taina intre ei. Iar hartiile sunt viitorul tau. Una este un act pe o garsoniera in Galati. Bunicul Mircea l-a obligat pe tatal tau sa ti-o lase ca sa nu il dea in judecata pentru pensie alimentara. Si a doua hartie e tot un act, un act pe 8 hectare de pamant in cea mai buna zona pe care o are satul nostru.
Abia atunci Ionut intelesese ca mai multa dragoste decat atat nu se putea. sa te chinui atatia ani stiind ca daca ai vinde macar jumatate din pamant, viata ti-ar fi mai usoara….I-a jurat bunicii ca pe pamantul ala va face cea mai mandra ferma si ca in acel portofel, isi va purta cu mandrie carnetul de student si poza ei. Ca bunicul va fi mandru de el. Si-a bagat in portofel doar hartia cu garsoniera. I-a cerut bunicii sa pastreze actul pe pamant pana ce el va fi capabil sa scoata ce e mai bun din el si bunica l-a pus cu grija in portofelul ei sub paturile de pe lada. Isi puse portofel in buzunarul de la piept, isi lipi mana de el si cu cealalat isi imbratisa bunica. O viata noua i se intinde in fata. Doua vieti noi: una a lui si una a femeii aceleia cu batic negru dar ochi veseli.
Aceasta poveste a fost scrisa pentru un concurs la care nu a meritat sa castige. S-a premiat o poveste telegrafica, scrisa in 3 minute cu prescurtari. Era dreptul meu sa imi retrag munca neapreciata si sa o postez doar aici, in semn de protest.

Related Posts

Previous Post Next Post

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

1 share
%d bloggers like this: